Blog

Șapte ani de acasă

Acum, ca niciodată, când toată planeta stă acasă, parcă n-a fost mai potrivită această expresie: 7 ani de acasă. Îl pup și îl îmbrățișez des în aceste zile înainte de a împlini 7 ani. Dacă tot suntem atât de mult timp împreună, acasă, mă bucur că am acest avantaj. Mă gândesc că, în curând, din casa mea va pleca băiețelul meu de 6 ani (să nu se alarmeze autoritățile, este doar o metaforă, nu pleacă nimeni de-acasă) și va fi înlocuit de unul mai mare. Este adevărat că asta se întâmplă continuu când ai copii, se dezvoltă cu o rapiditate mai mare decât putem noi, părinții, să ducem, însă 7 ani este o vârstă inițiatica, este VÂRSTA până la care se așează toate resursele esențiale, de bază, pentru o viață întreagă! Este vârsta la care o mamă (eu, adică, nu alta) își roade așa unghiile, puțin nevrotic, se gândește, își amintește, analizează, se blamează și poate își dă seama cât este de norocoasă. Iar dacă a lucrat suficient de mult cu ea, poate ajunge să se și ierte și să se felicite. Că, nu-i așa, unei mame îi vine greu să își spună că a făcut bine, că a făcut destul, că a făcut de fapt, suficient, pentru că tot timpul își găsește loc pentru mai bine și mai mult! Asumarea cu adevărat a ideei de mamă suficient de bună poate fi însușită (de mine), probabil, însă am de muncit la ea.   

Orice mamă știe cum este să mori și de drag și de extenuare și de enervare. Agonie și extaz. Mereu și mereu. Zilele acestea sunt minunate, sunt minunat de grele, de haotice, de liniștite, de drăgăstoase, de de toate. Pentru mine acest context oferă adevărata dezvoltare. Pentru că nu mai am unde să fug, nu am încotro și îmi înfrunt demonii. Oglinzile pe care mi le pun copiii sunt atât de multe, de profunde și complexe. Dar am învățat atât de multe despre mine prin ei, încât am ajuns să mă liniștesc, să nu mai intervin la orice mică ceartă și să pot să îi observ cum sunt, cum fac, cum trăiesc. Ajung să învăț atât de multe și să îi iubesc cu acea iubire trecută prin foc și pară, care acum arde mocnit, liniștit, fericit și împlinit. Iar aceasta este satisfacția mea supremă de mămă.  

Da, îmi doresc ca în acești 7 ani, care au trecut la fel de repede ca 7 cai nărăvași, eu să-i fi lăsat lui loc suficient încât să își găsească resursele sale unice, să își pună în valoare calitățile speciale care să îl ajute să facă față în lumea care va urma, în viața care îi va aduce de toate, o viață pentru care, cu siguranță, eu sunt mult mai puțin pregătită decât el. Îmi doresc ca el să își fie lui însuşi atât de bun, frumos și suficient încât în orice greu să vadă frumosul, în orice rău aparent să vadă bunul, în orice pierdere să vadă câștigul, să nu îl orbească filtrele iar dincolo de toate să răzbată esența vieții: bucuria și iubirea.  

 Trupușorul lui a început să câștige competiții. 

 Mâinile lui au început să scrie, să creeze. 

 Mintea lui explorează galaxii și se întreabă. 

 Sufletul lui se manifestă. 

Acești copilași care stau acasă acum și își adună anii ‘de acasă’ în toată zbaterea acestei pandemii, vor ști cum să trăiască în noua viață ce va fi, în noua așezare a lumii. Cu școală online sau fără, cu fișe mai mult sau mai puțin completate vor fi mai adaptați, mult mai mult decât noi, părinții lor, vreodată vom fi! Cu siguranță, ei știu mult mai bine decât noi ce au de făcut mai departe. Noi, părinţii lor, vom continua să fim lângă ei, când și dacă vor avea nevoie!

#stămacasă 

 #ceișapteanideacasă

2 Comments
  1. Ce frumos! Multumesc, draga mea! Nu stiu daca am avut timp suficient sa savurez si sa constientizez acesti 7 ani de acasa ai copiiilor mei, dar ma bucur enorm ca te am alaturi si ma trezesti si ma faci sa ma bucur de prezent! La multi ani!❤️

  2. La multi ani si voua! La multi ani si noua! Sa fie ani care sa imbratiseze in ei multe zile senine si ‘constiente’! Sa ne fie bine!

Comments are closed.