Blog

Despre infertilitate, maternitate, feminitate…oare se mai poate?

Am fost pe podul Charles din Praga. Acolo mi-am dorit prima dată să îl întâlnesc pe alesul inimii și l-am întâlnit.

Mi-am dorit să întâlnesc pe cineva care să fie uimit de minunea care eram. Iar într-o zi de decembrie, doi ochi albaștri m-au văzut așa cum doream să fiu văzută. Frumoasă, deșteaptă, interesantă, complexă, deosebită.

Apoi după câțiva ani ne doream să avem o familie. Am fost din nou pe podul Charles din Praga. Acolo mi-am dorit să am un copil cu alesul inimii. Părea imposibil. Dar l-am primit.  Desi toate analizele indicau că șansele erau zero. Din cauza mea nu puteam avea o familie. Am încercat tot ce se putea dar degeaba. Durerea de a nu putea avea copii este una dintre cele mai mari pe lume. Pur și simplu ești incomplet. Nimic nu poate compensa acest gol oricât de mult te-ai strădui. Așa că am luat un cățel, apoi încă unul, apoi o pisică, apoi încă doi căței. Iar pe 19 februarie am auzit pentru prima data o altă inimioară bătând în mine. Dar inimioara a plecat și a trimis o alta în loc. Aceasta a rămas. Ho, câtă grijă, câtă atenție. Aș fi vrut să pot să nu respir până se naște mica minune. Și a venit. Doamne, nu a existat ceva mai frumos pe lume. Cu obrăjorul fin lipit de al meu, dormind grasunel în pătuț. Nici o femeie nu realizase pe lume ceva mai frumos decât mine. Era perfect! Apoi mi-am dat seama în ce m-am băgat: agonie și extaz. Febra laptelui. Oboseala cruntă. Agonia. Auto-reproșurile. Auto-acuzele. Pe alocuri un pic de bucurie. Apoi bebe a crescut. Extaz la doi ani. Apoi a mai vrut să vină la noi încă un suflețel dar nu a rămas și a trimis altul în loc. Acesta a rămas.  Yoy, și iarăși agonie, dar extazul mai mare. În sfârșit, învăț să fiu mamă, mamă mai bună, mai relaxată, deși mai obosită. Bucurie, cântece, urlete, frustrări. Ochișori, năsucuri, mânuțe și piciorușe. Urechiușe, burtici, fundulețe. Muci, febră.

Kilometri de gânduri, de frici, de speranțe de drum  fără ieșire, de dureri de spate și de brațe și de genunchi. Bătături în talpă, ragade la sâni.

Când îl plimbam pe Eric cu mașină mă uităm cu jind la copilașii care ieșeau de la școală, oare eu când voi ajunge să am așa un copil mare. Ca să adoarmă, mergeam pana in Județul Ialomița. Pe Marcus doar mă bucuram să îl plimb, nu mai ardeam de nerăbdare să crească pentru că oricum creștea.  Și deja știam cât de dor îmi va fi de bebelușul Marcus care va fi înghițit de băiețelul Marcus.

Pe Marcus l-am legănat în permanență în brațe ca să doarma…pe întuneric, ore și ore în care am avut timp să mă gândesc. Nu puteam face nimic altceva, nu puteam citi, mânca, vorbi la telefon…puteam doar gândi… la trecut, prezent, viitor, planuri. A fost un șoc să constat că va fi mai greu decât la Eric, că efortul fizic și psihic va fi mult mai mare. Dar odată ce am acceptat acest fapt, am ajuns la un nivel de înțelegere, acceptare, flexibilitate mult mai înalt decât la Eric. Marcus m-a ajutat să fiu o mamă mai bună pentru amândoi.

Maternitatea este o experiență extremă. Este traumatizant, te face să crești prea repede, te maturizează, te lovește în față ca o cruntă realitate.

Nu știu pentru altele cum este dar pt mine a deveni  mamă și a fi mamă este o experiență provocatoare, EXTREMĂ, ca atunci cand  te hotărăști să străbați deșertul singură deși nu ai nici un fel de experiență și ești total nepregătita, însă ai nevoie de această experiență ca să ajungi la iluminare, la o înțelegere superioară a ta, a lumii, a tot ce este înăuntrul tău și în afară ta. Și ajungi la EXTAZ. Îți găsești vocația și știi că de fapt pe lumea asta nimic nu  este mai important decât să îți ții copilașul în brațe ca  să se simtă iubit.

A face al doilea copil a însemnat să îmi înfrunt cea mai mare teamă (cum se spune, de ce ți-e frică, de aia nu scapi sau ai grijă ce îți dorești).

A fi părinte presupune o dragoste sfântă care nu așteaptă nimic în schimb.

Înstinctul tău de conservare se pierde dar constați totuși că resursele tale fizice și psihice sunt limitate și mai devreme sau mai târziu cedezi, așa că înveți din nou să ai grijă de tine ca să poți să ai grijă de sufletul care ți-a fost încredințat, pe care l-ai chemat, l-ai dorit și care a venit la tine.

Am făcut al doilea copil pentru ca primul să nu rămână singur, să aibă un prieten pe viață. Totuși,  când îl văd pe Eric cum mă privește atunci când brațele mele sunt ocupate cu Marcus, mă întreb dacă este fericit. Oare voi reuși să îl fac să se simtă suficient de iubit, voi reuși să îl fac să simtă că mai mult de atât nu poate fi iubit, sau se va simți îndepărtat, stigmatizat. Îmi este atât de milă de el când îl văd cum încearcă să îmi atragă atenția exact în momentele când sunt mai ocupată cu Marcus. Pentru că vrea să fie el în centrul atenției mele, să știe că el contează mai mult decât Marcus.

Mă bucură enorm fiecare mică reușită, fiecare jucărie pe care Eric i-o aduce lui Marcus ca să nu mai plângă, fiecare dans pe care îl face pentru el, atunci când îl plimbă cu căruțul și cu premergătorul. Este minunat pentru mine când el se bucură că Mărcuș este bine. Are o grijă enormă pentru el, să nu cadă, să nu se lovească.

Vin toate tăvălug și vrei să fie toate bine și dacă nu sunt, pui și mai multă presiune pe tine. Apoi la un moment dat, pentru că ajunge să nu mai fie nimic bine, începi să iei lucrurile așa cum sunt. Și țâșnește bucuria, libertatea.

După ce îi adormeam, îmi plăcea să mă uit pe pozele și filmele pe care le făceam cu ei în acea zi. Le vedeam cu alți ochi decât le trăisem. Puteam să realizez și să retrăiesc frumusețea, miracolul fiecărei clipei, haiosenia situațiilor, a comentariilor. Nu mai eram atât de copleșită și îmi dădeam seama că acele minuni mi se întâmplau mie. MIE. Așa că amintirile și pozele au devenit foarte importante pentru mine. Mă ajutau să înțeleg metafora, să văd lucrurile dintr-o perspectivă proaspătă, clară, autentică, fără să mai fiu copleșită, subiectivă. A devenit o metodă de a accentua bucuria, a devenit catharsis. Pozele și scrisul mă vindecau.

Universul conspiră la planurile tale atunci când ele sunt în armonie cu sufletul tău.

Tabloul este realizat de pictorița Cristina Simona Marian

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *