Blog

De la corporație la poezie

Anul trecut a fost unul dintre cei mai importanți ani de schimbare din viața mea. 

Am schimbat radical macazul profesional. Am renunțat la un job minunat într-o corporație în care mă simțeam grozav, pentru a fi pe cont propriu. Totuși, dacă nu aș fi renunțat la acel job, nu aș fi simțit că am trăit cu adevărat.  

Atunci când am transmis emailul de la revedere către colegii cu care lucrasem de mai bine de 10 ani și către echipa managerială pe care de-abia o formasem, un izvor de lacrimi a țâșnit din mine. Nici nu am știut de unde a răsărit acel izvor, m-a luat complet prin surprindere.  Eu îmi pregăteam plecarea deja de aproape jumătate de an, nu era nimic nou. Însă era clar ca îmi era foarte greu să mă despart de colegii mei, de proiectele la care lucram. Era un moment în care lucrurile de-abia urmau să se așeze, după o tranziție istovitoare și provocatoare. Extrovertă fiind, eram ca peștele în apă printre oameni. Îi încărcam pe alții și mă încărcam și pe mine prin conectare umană, prin prezența continuă pentru alții, eram prezentă și pentru mine.  

Ei și uite cum după trimiterea emailului de la revedere, care parea doar o formalitate, am izbucnit într-un plâns cu sughițuri, ca de copil. Iar în timpul acelui izvor de lacrimi, care se transforma într-o adevărată boceală, apare un porumbel alb, diafan, maiestuos și năucitor la geam. Nu părea a fi un porumbel oarecare. Era unul dintre aceia cu pene înfoiate și bogate care sunt eliberați, de obicei, la nunți și cum rar îți e dat să vezi în viața de zi cu zi. Cum și de unde a apărut în acel în moment, mi-e greu să spun dar era exact ca Sfântul Duh în toată splendoarea lui, scăldat în lumină de razele strălucitoare ale soarelui. S-a așezat lângă mine și s-a uitat fix in ochiii mei. Iar eu am înlemnit și m-am oprit din plâns. Apoi pace. Deodată parcă totul s-a așezat. Viața își urma din nou cursul. Gata. Am mers mai departe. Poveștile și poeziile au fost mereu cu mine și mă așteptau să mă întorc.  

Ce a urmat? Păi au urmat sute de frici, de blocaje, de dat cu capul de pereți. Cum am ieșit din primul an de schimbare? Ciufulită, ciufulită rău! Ca o găină alergată prin ogradă ca să fie dusă la tăiere. Dar fericită. Pentru că nu a dat ortul popii.  

Fricile apăreau de unde mă așteptăm mai puțin și mă loveau în față. Când credeam că am scos capul la suprafața apei, mă loveau din nou. Am încercat să îmi demonstrez că pot. Că fac. Dar adevărul este că nu mai știam să fiu. Identificarea cu rolul profesional este foarte tentantă în aceste vremuri și devine atat de importantă încât uităm cine suntem, de fapt.  

Am căutat cu agonie, înnebunită, validarea mamei mele în zeci de femei pe care le identificam cu ea sau cu modelul meu de femeie. De la unele am primit hrană de la altele am primit lecții. A trebuit să agonizez și să sângerez până la epuizare ca să mă accept și ca să accept că eu sunt modelul, el este deja în mine. Să fiu după chipul și asemănarea sinelui meu sacru. Dar orice naștere este grea, mai ales cea de sine. 

Apoi am băut un ceai cu mama, ca două prietene.  Au venit multe conștientizări.  Și am realizat că fricile erau ale mele, acolo, dintotdeauna, credințele limitative, totul. Cea mai aprigă, nasoală, cruntă șefă pe care am avut-o vreodată am fost eu însămi. Nici corporația și nici șefii nu puneau presiune pe mine. Sigur că acela este un mediu în care presiunea este inevitabilă, termenele limită sunt foarte strânse, schimbările sunt la ordinea zilei, competiția se face mereu simțită. Însă insight-ul meu a fost că eu sunt cea mai cruntă șefă a mea. Cea mai necruțătoare, cea care îmi vorbește cel mai urât, care mă apreciază cel mai puțin, care nu are încredere în mine. Eu una și aceeași persoană care se așteaptă din exterior să primească încurajări și laude îmi dau din interior exact opusul. Apoi mă supăr dacă și din exterior primesc asta. Am avut șefe care m-au valorizat, m-au încurajat și m-au scos în față atunci când eu mă împotriveam ca un catâr dar am avut și șefe care m-au dus foarte jos, atât de jos încât a trebuit să găsesc resursele de supraviețuire. Am descoperit astfel că resursele mele de supraviețuire au fost, întotdeauna, atât ca și copil cât și ca adult, scrisul de poezii și povești pentru copii.  

Din păcate, nu ne învățăm lecțiile cu ușurință, trebuie să ajungem rău ca să luăm măsuri. A trebuit să mă extenuez la maxim, ca să înțeleg că am și eu un corp și că el are nevoie să fie îngrijit și că el este, de fapt, cel care îmi transmite cele mai importante mesaje ale sufletului. La începutul acestui an auzeam în mintea mea anxioasă și simțeam în corpul meu extenuat mesajul: ‘OPRESTE-TE, NU VEZI CĂ NU MAI POȚI? ‘ și m-am oprit și nu am mai putut să fac altceva decât să învăț să îmi iau puterea înapoi, având grijă de mine. Iar acest mesaj s-a extins apoi întregii lumi iar el a devenit pentru mine: Eu mă opresc și întreaga lume se oprește odată cu mine. Ca să fie bine. 

Anul trecut a fost cel mai important an de schimbare din viața mea iar anul acesta el s-a materializat în cel mai important an de schimbare pentru întreaga lume. 

 O prietenă tare dragă spunea că noi toți am trecut printr-un “retreat” de dezvoltare de sine. Și mare dreptatea avea! Am fost cu toții în cel mai important ashram din lume: cel de acasă, acela în care cele mai crunte oglinzi sunt mereu cu noi, adică noi înșine, soțul/soția, copiii, părinții. Dacă reușim să facem pace cu aceste oglinzi reușim să facem pace cu noi înșine și implicit cu toată lumea. 

 UN OM CARE ESTE CONȘTIENT DE EL, ESTE CONȘTIENT DE VALOAREA LUI, DE CEEA CE ÎȘI DOREȘTE, NU MAI POATE SĂ RENUNȚE LA EL ÎNSUȘI. NIMIC DIN CE ESTE ÎN JUR NU MAI POATE SĂ ÎL STRESEZE, SĂ ÎL INTIMIDEZE, SĂ ÎL SLEIASCĂ, SĂ ÎL OBOSEASCĂ, SĂ ÎL SPERIE, SĂ ÎL ÎNGENUNCHEZE. ODATĂ CE ȘI-A GĂSIT SUFLETUL, ȘI-A GĂSIT PUTEREA ȘI RESURSELE SĂ ÎȘI TRĂIASCĂ VIAȚA, ADICĂ POVESTEA LUI ADEVĂRATĂ. AȘA CUM E EA.

 Să ne fie fie bine! Curcubeie au tot apărut peste noi în ultima vreme. Acum nu ne mai rămâne decât să ne bucurăm!  

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *