Blog

Cu povești și poezii poți de toate să descrii…și să vindeci

La un moment dat nu am mai avut de ales. A venit timpul să le scot la lumină. Au țâșnit din mine și au început să strige că nu mai vor înapoi, la întuneric. Au fost cam agresive, normal, ca tot omul care dupa ce stă încarcerat, atunci când iese la soare îi vine să alerge, să țipe, să lovească cât poate el de tare ca să se simtă viu. Destul de instabile tipele, ce să zic. Dar le-am urmărit și acceptat așa cum faci cu copiii mici. Știi că e normal să se comporte așa iar tu ca părinte ar fi bine să nu te manifești la fel, că nu rezolvi nimic. Dimpotrivă.

Și am recunoscut cu ceva rușine că m-au bântuit toată viață, că au făcut parte din mine, că le-am folosit ca să supravietuiesc. Iar ele au fost mai generoase pentru că nu m-au părăsit niciodată, chiar dacă eu le foloseam doar când aveam nevoie.

A început devreme, cu Andreea Târziu, la grădiniță. Această fetiță îmi spunea cu înfrigurare povești pe care eu doream să le ascult cu disperare. Când mă gândesc la colega mea de grădiniță acum și realizez  că este vorba despre niște  fetițe de 4-5 ani, simt că magia ne invadează viețile și ne ghidează de la început. Sau poate e doar o formă de a ascunde durerea. Dar ea, magia, e alături de noi și are răbdare să ne revenim din durere. Ca să rămână la un moment dat frumusețea pe care să o modelăm după sufletul nostru. Iar Andreea Târziu îmi povestea că Albă ca Zăpada va veni să mă ia de la grădiniță. Iar eu o credeam. De fiecare dată. Și chiar dacă nu venea Albă ca Zăpada și venea mama sau tata să mă ia de la grădiniță, eu tare mă bucuram că nu m-au abandonat nici în acea zi. Poate pentru că îmi părea câteodată că așa se va întâmpla.

A trebuit să accept că pot scrie și cu bucurie. După ce am povestit cuiva că poeziile pentru mine au fost toată viață terapie, am primit această urare cu câteva zile în urmă. Să scriu și cu bucurie. Și m-a bușit râsul atunci când am primit urarea. Pentru că a țâșnit bucurie din mine la aceasta urare. Da, învăț să scriu și din bucurie și din ghidușie. Îmi place cuvântul ăsta, mă definește. Sună a frăție, a conspirație bună pentru lucruri minunate, gen grupuri de cireșari pe care la creăm în școală că să fim/părem diferiți, punând la cale ceva haios. De aceea mă educ să îi las pe cei doi pitici ai mei să fie ghiduși până la gradul meu maxim de suportabilitate. Pentru că ghidușia înseamnă imaginație și inteligență și o abordare altfel a lucrurilor, a perspectivelor asupra realității.

Astăzi, 3 martie, este ziua scriitorilor. M-am surprins amuzată că în această perioadă, când mă redefinesc, atunci când sunt întrebată ce profesie sau meserie am, descopăr că nu știu ce să răspund. Oare ce oi fi? Sunt filolog la origini, am studiat ceva limbi moderne și un an de teologie odată cu limbile moderne, și am o carieră plină, bogată și frumoasă în resurse umane, carieră din care aleg oamenii. Și diversitatea lor. Și susținerea lor. Dincolo de orice altceva. Așa că “Ce sunt” încă nu are un răspuns. Este un răspuns în construcție. Dar are o fundație. Pentru că mi-am amintit “Cine sunt”, chiar dacă la “Ce sunt” încă mai am de construit.

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *